Poate încercarea de a gusta lumea în forma ei „crudă”? 
Poate nebunia și lipsa unor granițe?
Cum e să privești dintr-o parte această energie, care astăzi e curioasă să descopere lumea în culori vii și nu din cărți sau din experiența adulților?
Majoritatea din ei, părinții sau maturii, cu greu se vor ține detașați de asemenea acțiuni ale unui copil.
Și totuși, #FenomenulVitali există în fiecare din noi…
„Fa, închide gura!“…
Am privit un material și am rămas fără grai!
Directoarea știe ce se întâmplă la ea în instituție, dar nu poate face nimic pentru că nimeni din cei calificați, la un așa salariu, nu vine să lucreze. Dar chiar și cei care se consideră calificați, de cele mai dese ori, nu pot face față provocării unui copil căruia îi dau o diagnoză de HIPERACTIV!
Poftim?! Asta înseamnă cumva că e cazul să avem doar vite mânate și lipsite de gândire și inițiativă?
Era o zi de mai, anul 2006. Primul training l-am organizat atunci când nu mai puteam ține în mine o informație ce îmi părea utilă și altora. 
Prețul trainingului de o zi era de 3 lei. Participanții, prieteni și cei cu care munceam în proiectele noastre sociale, la final au rămas mulțumiți. Raportul preț-calitate a fost îndreptățit. 🙂 Unul trainerul era în stare de shok și extaz. A fost o zi de training marcată la final cu șampanie, tortă și fructe (eveniment nerentabil, ca multe altele din zilele noastre).
Acum câteva luni, în căutarea unui beneficiar de cărți am dat peste istoria bibliotecii din Bulboaca, care a rămas fără o bună parte din cărți în urma unui incendiu.
În câteva clipe a fost creat un eveniment pe Facebook menit să mobilizeze pe cei care doresc să doneze cărți.
Ce am realizat în timp ce am adunat acele cărți poate fi descris în doar câteva gânduri simple:
Era o liniște infernală în auditoriu. Toată lumea amorțise. Pe fața speakerului nu se citea nici o reacție.
Ochii pierduți, mișcările haotice. După câteva secunde de tăcere cineva din public a început să aplaude. Este acel moment când un prieten din sală vrea să te ajute, să îți transmită că ești bravo și că e cazul să îți amintești „poezia“ și să te miști mai departe.
Dar asta nu se întâmplă. Pentru că în capul tău e un haos total. Și în loc să te concentrezi pe discurs, acolo și-au făcut loc „viruși“ cu întrebări de genul: „de ce mi-a trebuit?“, „Ce-o să creadă lumea?“, „Cum să mă uit eu în ochii colegilor acum?“
Prezentare în fața partenerilor, colegilor sau angajaților, raport în fața șefilor, conferință de presă în fața jurnaliștilor, discurs în fața oaspeților la conferință…
Oricare din aceste situații și încă multe alte zeci, fac din orice om încrezut și plin de experiență un copil care spune o poezie prima dată la un matineu.
Emoții, transpirație, gânduri încurcate și gesticulație necongruentă. Totul trădează un singur lucru – lipsa controlului asupra emoțiilor.
Dar cum se întâmplă că unii speakeri pot fi atât de siguri și convingători, iar alții nu?
De mult timp stă în minte un proiect care aștepta momentul potrivit pentru lansare. Dar cum acel moment nu mai vine 
niciodată, am decis să îl lansez acum.
Printre toate activitățile zilnice, am decis să dedic ceva timp pentru a împărtăși cu tinerii din licee experiența de public speaking.
Defapt, mai mare interes prezintă pentru mine părerea lor despre ce înseamnă oratorie. La sigur e altceva decât credem noi.
E clar, discursurile din liceu și cele din viața reală sunt diferite, ar spune unii. Și pot avea dreptate.
Antreprenorul (cel care întreprinde niște acțiuni pentru a obține profit), într-o anumită perioadă din viața sa, este directorul 
propriei companii. Și mai este și contabil, și curier, și tot el este cel care vinde, face marketing, achiziții etc.
Dar asta e pentru o perioadă de timp. Până când începe să angajeze oameni. Și e logic ca acești oameni să fie mai buni ca el, în funcția investită. Îi reușește din prima? La sigur nu.
Într-un interviu pentru NOROC TV am răspuns la câteva întrebări interesante, cum ar fi:
A venit noul an, cel în care atât de multe ți-ai promis, atât de multe ți-ai propus.
Cu ce ai reușit să începi? În toată lista de scopuri era și cel de a deveni mai sigur pe sine atunci când vorbești în fața unui public? E un scop care an de an se tot transferă?
Poate e timpul de oprit asupra lui?
Motivul e unul pe cât de simplu, pe atât de argumentat.